A fi conștient înseamnă să îți poți gestiona emoțiile. Fie că este vorba de furie sau vinovăție, fie că este rușine sau tristețe, neputință sau frică pură, toate aceste emoții te împiedică să fii tu însuți, să te exprimi în acord cu adevărul tău lăuntric și să creezi relații sănătoase.
Relația de cuplu este tensionată și suferă dacă spre exemplu îți este frică să rostești ceea ce simți. Poate pentru că tu crezi că poți să-l afectezi pe celălalt dacă rostești ceea ce simți, sau poate că îți este teamă de reacția partenerului tău. Am cunoștință de câteva cazuri, din păcate chiar foarte multe ținând cont că suntem în anul de grație 2019, într-o țară modernă, cazuri de relații în care femeia, proaspătă mamă, trăiește în teroare, trăiește cu frica unei agresiuni iminente din partea bărbatului.
Chiar dacă violența nu ajunge să ia forma fizică, chiar dacă agresiunea nu lasă urme vizibile, nu înseamnă că nu există. Există forme mult mai subtile de agresiune, precum cea emoțională, pe care multe femei nu le consideră agresiune. Unde este limita de fapt? Limita ta de rezistență la presiunea emoțională unde este? Această presiune poate veni nu doar dinspre partener, poate veni din partea părinților, a socrilor, a societății prin vocea apropiaților, a cunoscuților sau chiar a oamenilor simpli de pe stradă, de care poate te lovești întâmplător.
Intuiesc că și ție ți s-a întâmplat, și poate nu o dată, să pleci capul rușinat(ă) atunci când auzi remarca unui necunoscut referitoare la cât de bun(ă) ești în rolul tău de tată(mamă). Când vine din partea oamenilor la care ținem cel mult, o astfel de remarcă ne poate provoca răni adânci.
Întrebarea mea acum este următoarea: cum crezi că se dezvoltă un copil într-un mediu îmbibat de agresivitate? Sau într-o familie în care părinții au rămas împreună de dragul ochilor lumii, de dragul unor coduri sociale? Unde nu este iubire nu crește nimic. Iar unde este frică, nu este iubire. Cea mai frumoasă moștenire pe care am putea să le-o lăsăm copiilor noștri este această artă de a ne gestiona propriile emoții și capacitatea de a ne disciplina gândirea.
În fața copiilor noștri apăream întotdeauna precum în fața unui aparat cu raze X. Ei văd prin noi până la nivel celular, văd cu un al șaselea simț direct esența a ceea ce suntem. Dacă ne mințim și încercă să afișăm o mască a fericirii, grefată pe un schelete al neputinței, ei vor învăța că în viață e bine să știi să (te) minți. Dacă în schimb, le transmitem tot ceea ce trăim și simțim în acel moment al vieții, dacă le vorbim despre emoții și cât de sănătos este să le recunoaștem sincer și să învățăm să le gestionăm, deja am plantat sămânța încrederii.
Conștiența emoțiilor ne îndeamnă în primul rând să nu fugim de acestea, să le recunoaștem și să ni le asumăm. Noi creăm în permanență emoție, prin felul nostru de a gândi. Între gândire și emoție există o legătură directă, altfel spus orice gând generează o emoție. Disciplina gândirii și această deschidere către emoție, către a o trăi deplin, conduc către experiența unui spațiu emoțional echilibrat, degajat. Către recuperarea puterii personale, a acelui extraordinar sentiment de eu pot, precum și către regăsirea rapidă a echilibrului emoțional atunci când emoțiile distructive (frică, furie, vinovăție, rușine etc.) îți dau târcoale.
Bogdan Grigoraș
Citește mai departe
Sursa foto: unsplash.com