Nu-i poți cere unui copil care nu a împlinit doi ani să înțeleagă ceea ce încerci să-i explici. Nu poți pretinde ca el să raționeze, să evalueze consecințele faptelor sale. Nu are încă dezvoltată acea capacitate de a percepe detaliile complexe ale realității în care trăiește, nu poate pătrunde cauza și efectul.
Până la vârsta de aproximativ doi ani creierul copilului funcționează în banda de frecvențe numită Delta (vezi dr. Bruce H. Lipton). Creierul unui adult este în modul de funcționare Delta atunci când acesta doarme profund. Este starea numită stare de inconștiență. Cât putem pretinde de la un om care doarme, cam atât putem pretinde de la un copil sub doi ani. În această perioadă copilul este deschis complet către a învăța despre lumea în care a venit. El își antrenează mintea inconștientă, descarcă acele programe (automatisme), de la părinți și de la ceilalți adulți din preajma sa.
Până la vârsta de doi ani, copilul va ști totul despre supraviețuire sau… creștere
În funcție de mediul în care trăiește energia lui se va orienta către a se proteja, a se pune la adăpost sau, dacă mediul familiar este propice, dacă are parte de atenție și iubire, copilul va fi preocupat de creștere: va vrea să exploreze, să acumuleze experiențe noi în relație cu oameni și cu mediul. Va dori să-și exprime emoțiile. Chiar înainte de a rosti primele cuvinte, vei ști cu precizie care sunt stările sale interioare.
De la doi la șapte ani creierul funcționează, în stare de veghe, în spectrul de frecvențe Theta. Este o stare a creierului asociată cu creativitatea, cu visarea. Este cea mai propice stare pentru a crea rețele neuronale puternice și sănătoase. Este important să ne alegem cu mare atenție cuvintele și acțiunile deoarece ele ajung în inconștientul copilului ca atare, nu sunt filtrate nici acum de o Conștiență guvernatoare.
Nu ești bun de nimic!
Când eram mic am auzit de multe ori de la adulții din preajma mea: nu ești deloc atent, nu ești bun de nimic, nu poți face nimic singur sau ești un tăntălău. Iar apoi urma explicația care stătea la baza concluziilor de mai sus. Poate că aceste încercări de a corija un comportament aveau, undeva la bază (bine ascunsă!), o intenție bună de a mă face mai atent, mai curajos, mai capabil, însă gravate în subconștientul meu au rămas concluziile, care aveau o puternică încărcătură emoțională… nu ești bun de nimic!
Mintea unui copil ce nu a împlinit încă șapte ani nu poate vedea subtilitățile unui cuvânt, chiar aruncat poate ca o glumă, nu poate înțelege intenția din spate. El se simte rănit când ceva tăios se abate asupra sa, se simte respins și stima lui de sine este erodată: am făcut ceva greșit deci sunt greșit. De asemenea, copilul începe, în această etapă a vieții sale, să se identifice cu ceea ce face. Învață că trebuie să facă ceva ca să fie iubit de mama sau de tata.
Această etapă din viața oricărui om, de la zero la șapte ani (aproximativ) este extrem de importantă și se vorbește mult despre ea deoarece constituie fundamentul a tot ceea ce trăim restul vieții. În această etapă se conturează stima de sine, puterea personală, încrederea în sine. Copilul preia stima de sine a părintelui și o internalizează. Prin puterea exemplului, prin procesul de download automat de programe sau mecanisme inconștiente, prin repetiție. La șapte ani copilul are deja bine definite concluziile despre viață, despre ce e rău și ce e bine. Însă aceste concluzii nu sunt ale sale, sunt descărcate de la părinți și, de cele mai multe ori, nu prea mai au legătură cu realitatea zilei de azi. Nu prea mai au legătură cu prezentul.
Cum este posibil acest lucru?
Relativ simplu. Noi am moștenit mecanismele de supraviețuire (și nu de creștere!) ale părinților noștri, iar aceștia le-au preluat de la părinții lor. Și tot așa. Cum arată experiența de viață a bunicilor? Majoritatea au trecut prin două războaie mondiale, prin foamete, prin comunism. Vremuri grele. Părinții noștri au supraviețuit acelei perioade îngrozitoare din era comunistă în care avorturile erau interzise. Plăcerea putea însemna moarte, sexualitatea purta pecetea unei poveri uriașe. Cum credeți că putea să arate intimitatea între un bărbat și o femeie în acea perioadă? Este un adevăr trist pe care avem nevoie să-l privim în față. Am patruzeci și unu de ani, și alături de mulți din generația mea suntem… decrețeii, copii mai mult nedoriți decât așteptați cu brațele deschise de către părinți. Părinții noștri, de la care am moștenit toate mecanismele de supraviețuire.
În concluzie, chiar și acum ne preocupă în continuare supraviețuirea, într-o lume în care viața noastră nu ne este amenințată de nimic major. Nu sunt războaie, nu este foamete. Teoretic suntem liberi să ne exprimăm, să ne manifestăm potențialul de creație, să ne bucurăm, să iubim, să devenim părinți conștienți, să ne alegem drumul în viață în acord cu ceea ce ne dorim să trăim. Adică să creștem, însă programele noastre sunt programe de supraviețuire. Ăsta este sistemul nostru de operare. Și ca să perpetuăm în stil mare acest sistem de operare am creat un aliat puternic, care se numește stres. Stresul este un produs al gândirii care are un singur rol, acela de a întreține senzația de pericol iminent, astfel încât creierul să secrete hormoni ai stresului, adrenalină și cortizol.
Sistemul nostru de operare are nevoie de un reset major
Are nevoie de o schimbare radicală. Paradigma în care trăim, care are în centrul său supraviețuirea, are nevoie de… altceva. Are nevoie de creștere. Până nu realizăm acest lucru ne irosim energia în exterior, căutăm înafara noastră tot felul de mijloace prin care să umplem acest gol lăuntric, această nevoie fundamentală a sufletului, de creștere, de a ne atinge potențialul. Fie că este o substanță sau o relație, fie că este un obicei care ne aduce alinare pentru câteva secunde, fie că este un job sau refugierea într-o realitate virtuală, acel ceva exterior nu poate reprezenta o soluție pe termen lung. Pentru că noi vrem, de fapt, un singur lucru.
Cu toții ne dorim același lucru
Un lucru despre care nu ne-a povestit nimeni când eram mici. Pentru că nimeni nu prea știe cum se poate obține acel lucru. Dar l-am căutat intuitiv toată viața. La început am crezut că este vorba de atenția părinților, de iubirea lor. Făceam tot ce ținea de noi pentru a obține un moment de conexiune cu ei. O aprobare discretă era uneori suficientă, o privire caldă, un surâs. Apoi, când am crescut am căutat aceeași expresie pe chipul partenerului de viață. Iubita sau iubitul, când era acolo. Apoi poate a apărut în viața noastră un copil. Același sentiment a renăscut cu intensitate, inima parcă a început să bată din nou cu sens…
Starea de iubire. O stare de reîntregire. Ne simțim din nou compleți, fără să facem nimic special. Ne simțim.
Strategiile noastre de supraviețuire sunt completate de strategii de obținere a iubirii. Starea mult căutată. Starea jinduită. Starea cea mai de preț, pentru care am plăti oricât, de s-ar găsi de cumpărat. Starea pentru care mulți suntem dispuși să renunțăm la sănătatea noastră pentru a o trăi, ignorând complet că sănătatea este o formă extraordinară de iubire de sine.
Orice formă de dependență are drept cauză lipsa iubirii de sine
Nu știm să ne iubim pe noi înșine. Nimeni nu ne-a spus cum s-o facem. Nici acasă, nici la școală, nicăieri. Părinții noștri nu aveau acest program în cloud-ul lor. Nicio materie școlară nu se numește Stima de sine. În schimb am învățat competiția și spiritul de luptă. Oare pentru ce ne mai luptăm azi? În schimb am deprins comparația și conformismul, spiritul de turmă. Am dezvoltat în interior o voce puternică, critică, aspră, o voce prin care ne auto-desființăm atunci când greșim – ce naiba o fi aia greșeală? Am uitat până și cum am ajuns să decidem ce este greșit și ce nu.
În concluzie, fii blând și bun cu tine! Ai venit în această lume să crești, să te dezvolți, să vindeci rana interioară a copilului, să schimbi paradigma moștenită de la părinții tăi. Ei au trăit alte vremuri, nu există loc de judecată la mijloc. Prezentul nostru e diferit, avem nevoie doar să ne ajustăm sistemul de operare!
Bogdan Grigoraș
Sursa foto: unsplah.com
