Port în mine gustul mamei. Mă locuiește în inimă, carne, oase și sânge așa, fără de nume. Gustul gândurilor, al emoțiilor, al gesturilor, al laptelui ei îmi precede orice cuvânt, e gustul fără nume de dinaintea a orice aș putea numi al meu. Felul în care ea a simțit și felul în care eu am simțit trăirile ei – în pântec și primii mei ani de viață – se împerechează prin venele mele ca doi cai născuți în aceeași sălbăticie.
Mi-e plin corpul de memorie fără cuvinte, de gustul lumii pe care mama mea a trăit-o. Devenit, cum altfel, gustul ei. Gânduri, vise, înfloriri, amăgiri, lacrimi, reînvieri, noroiuri împroșcate, străluciri, orbiri, superputeri și neputințe. Toate trăite cu mine parte din ea și-apoi, pentru mii de zile de-atunci, cu mine pui al ei în totală dependență de ea. Tot ce-a trăit cu mine înlăuntrul ei, în timpul nașterii mele, la prima noastră atingere, la sânul ei, în brațele ei, tot tot s-a prelins în mine. În ambitusul inimii mele, în ritmul respirației mele, în debitul sângelui meu, în revărsarea lacrimilor și surâsurilor mele, în mirosul pielii mele, în cântecul oaselor mele, în zvâcul visurilor mele.
Unde s-a terminat ea și unde am început eu?
Cum simte un bebeluș – născut sau nenăscut -, el pentru care scutul limbajului nu există încă?
Ce senzații și ce intensități îi inundă micul trup?
Simte în culori ce cântă dorurile care străbat lumile? Simte în imagini ce i se vor întrupa mereu în vise cu înțeles greu de-nțeles ? Simte în gusturi pe care nu va putea nicicând nici să le uite, nici să le numească?
Și, simțirile astea toate, neconținute de cuvântul amintire, i se vor preschimba oare în ochii-i ce se vor feri să privească lumea drept în față, în vocea-i pe care și-o va căuta mereu în trecut și înafară, în inima-i născută pentru viață bătând mai mult de partea supraviețuirii?
Cum simțeam eu în mine pe când toată eram viață fără de cuvinte?
În al ei pântec, în anii mei ce-au curs fără cuvinte, să îmi fi fost egale prezența și absența ei? Fricile și bucuriile ei? Greul și linul ei? Zborul și renunțările ei? Asumările și compromisurile ei? Iubirea susținătoare și emanația toxică a celor din preajma ei? Să fi ajuns până la mine având toate același gust?
Prima atingere pe care am primit-o chiar la nașterea mea. Să-mi fi fost preaplin de cald, bine, încredere în lumea în care am intrat sau o chirceală de frig, groază, ascuțime?
Patul plin de povești rămase nerostite din sala de nașteri a spitalului în care m-am născut, cu aerul rece de la atâtea frici, statistici, ciment, metale, aparate, lumini artificiale, perechile de mâini și ochi goliți de atâta uitare a minunării. Bun-venitul reprezentat de tăierea inconștient de grăbită a cordonului ombilical, de măsurători, și cântăriri, și ace înfipte în piele-mi translucidă.
La fel, cu același gust să-mi fi pătruns prin piele precum fetiței mele nașterea ei acasă, pe muzică dansând cu liniștea deplină, cu lumânări și smirnă; cu timp neîntrerupt și negrăbit pentru a ne simți piele pe piele, pentru a ne respira și a începe să ne contopim de-acum în feluri noi; cu mamă, tată și oameni-magi prezenți cu bucurie, minunare, tăceri, atingeri și cuvinte născute din conștiența miracolului – nașterea de viață.
Ca un burete îmbibat cu apă este corpul nostru,
spune Clarissa Pinkola Estes.
Oriunde îl atingi, oricât de ușor sau apăsat îl atingi, de-acolo de unde îl atingi țâșnește o amintire. Cele mai multe de dinaintea oricărui cuvânt, din trecutul nostru pre-verbal. Amintirea trăirilor noastre din pântecele Lumii, din pântecele mamei, din timpul nașterii, din primii noștri ani de viață biologică. Toate acolo, crestate direct în inimă, carne, oase și sânge. Și fiecare contribuind la felul în care ne simțim chiar acum în corpul nostru, în viața noastră, în lumea noastră subiectivă și în lumea asta mare. La ceea ce am crezut că suntem, că putem sau nu deveni.
Suntem din ce în ce mai mulți cei care am înțeles că sănătatea noastră depinde (și) de ceea ce mâncăm. Contează imens cum este pământul în au fost însămânțate și crescute legumele și fructele pe care le mâncăm, apoi cu ce au fost hrănite, stropite, dacă au văzut sau nu lumina soarelui. Căutăm surse curate pentru ele și plătim mai mult pentru ele. Unii dintre noi au dezvoltat chiar obsesii, poziții rigide și exclusive în privința asta, uitând perspectiva mai amplă, sferică, cum că hrana noastră nu este doar mâncarea pe care o mâncăm.
Mai suntem din ce în ce mai mulți și cei care acum știm că omul care le plantează și le poartă de grijă, lasă pe ele suflarea sănătății lui interioare – a gândurilor, stărilor, gesturilor lui. Care, în variate feluri, ajunge la noi, cei care le mâncăm. Și am învățat să privim atent omul de la care ne cumpărăm mâncarea.
Și atunci, cum ar putea fi mai puțin în cazul unei vieți de om? Cum ar putea carnea, sângele, oasele și inima – a mea, a ta, a copiilor noștri – să nu poarte amprenta pământului în care s-au născut și din care s-au hrănit?
Un bebeluș – născut sau nenăscut – simte.
Totul pe viu.
Fără armuri, analgezice precum limbajul sau cogniția. El are o experiență proprie a perioadei din burta mamei, a nașterii, a primirii lui în această lume, a tot ceea ce trăiește înainte de a putea vorbi. Și, mai mult de atât, o trăiește nedelimitată de cea a mamei sale. Dacă îi zicem doi în unu, nu greșim deloc aici.
Sunt adevăruri și înțelesuri – unii le numesc vindecări – la care nu putem ajunge decât redeschizând spațiile interioare în care am închis amintirile noastre pre-verbale, amintirea trăirilor noastre din burta mamei – incluzând concepția, de la naștere și imediat după, din primii noștri ani de viață. Adevăruri și înțelesuri pe care le descoperim prin auto-demascarea identităților pe care am început să le îmbrăcăm, inconștient, încă din burta mamei. Și care ne pot transforma înăuntrul și înafara în ce nici nu am cutezat vreodată să visăm.
Nobody said it was easy
No one ever said it would be this hard
Oh, take me back to the start
Așa cântă Coldplay în The Scientist. Îmi plac tare versurile astea, de când le-am auzit prima dată m-au trecut fiori de deja-vu prin piele.
Oricând putem reveni la punctul 0, în orice moment putem avea acces la aceste adevăruri și înțelesuri, lăsând să moară orice regret și orice gând de prea tîrziu. Cu un singur dacă.
Dacă revizităm aceste spații interioare însuflețiti de o nouă și mai cuprinzătoare conștiență.
Și parcă merită să o facem, când răsplata poate fi libertatea de a deveni cine decidem noi să fim. Și parcă merită și mai și dacă mai socotim și că ceea ce suntem noi acum este hrana pe care o oferim prin fiecare respirație copiilor noștri, că suntem chiar noi gustul lumii care deja se așterne.
Ce răsplată cumsecade să decidem să devenim chiar noi gustul după care am tânjit dintotdeauna!