Înainte de umanitate

Până nu demult, până acum aproximativ cincizeci de ani, se credea că un copil la naștere este tabula rasa. Se credea că nu a înregistrat nimic în tot timpul pe care l-a petrecut în pântec, se credea că nașterea nu-l poate afecta decât în cazul în care ar fi suferit un traumatism fizic. Practic copilul era considerat un fel de materie organică vie incapabilă de a trăi emoții, incapabilă de a comunica cu mediul în care se dezvoltă.

Fetusul era fetus, un fel de organism aflat într-un necesar stadiu de dezvoltare, al cărui singur scop este să crească, adică să se maturizeze din punct de vedere fizic. Nimic altceva, pentru că cel mai important organ uman, creierul, nu era suficient de matur pentru a face posibilă percepția. Se credea că abia după vârsta de doi ani, când se finalizează procesul de mielinizare a tracturilor nervoase din sistemul nervos central, abia atunci omul este capabil să perceapă mediul.

Erau vremuri în care știința punea accentul pe dimensiunea materială. Conștiința umană se naște în creier și este rezultatul a milioane de ani de evoluție. Probabil cunoști bine paradigma. Paradigmă care, deși este plină de lacune, încă este îmbrățișată de mulți oameni de știință.

În ultimii cincizeci de ani au apărut nenumărate studii și dovezi care arată contrariul:

Există conștiență încă de la momentul concepției.

Percepem, simțim, ne afectează tot ceea ce se petrece în mediul în care ne dezvoltăm, în pântecul matern. Ajunge totul la noi, ajung emoțiile mamei, ajung certurile dintre părinți, dacă aceștia nu se înțeleg. De asemenea la noi ajunge și bucuria, iubirea, căldura sufletească. Simțim câmpurile de emoții colective atunci când mama este racordată la acestea. Învățăm să recunoaștem încă din primele zile de la concepție gustul acestei lumi, lumea în care urmează să ne naștem.

Dar oare primele noastre amintiri sunt despre concepție, acel moment magic în care ne aruncăm în dimensiunea încarnată? Oare acesta e primul lucru pe care ni-l amintim? Și da, ni-l amintim chiar și acum dacă știm unde să-l căutăm – în adâncul nostru. Ca o impresie ștearsă, ca o senzație stranie de prăbușire într-un neant fără de fund, ca o atracție irezistibilă. Gravitația. Prima trăire a forței de atracție a planetei, prima impresie de greutate, de întoarce imposibilă. Și uneori această amintire se suprapune peste acea senzație de pierdere ireconciliabilă a unui spațiu vast, infinit. Uneori… uneori proiectăm imaginea paradisului pierdut peste această magnifică întâlnire cu pământul.

Devenim oameni. Dar înainte cum era?

Poate că nu este tocmai întrebarea cea mai potrivită, poate că înainte are sens într-un context limitat, liniar, rațional. Și totuși, există amintiri dinainte de concepție, sau amintiri din timpul sarcinii care ne pot oferi informații despre acel înainte?

Fetița noastră, Sofia, care face în curând (martie 2021) doi ani și jumătate, ne povestește despre personajul Taninu, care a fost alături de ea în toată perioada pe care a petrecut-o în pântec. Spune despre el că este fratele ei și că atunci când ea “a fost trasă în jos, Taninu a plecat în sus”. Această istorie îmi amintește de tradițiile populare, unde găsim – în multe culturi – legende despre ghizi spirituali care însoțesc copiii până la naștere. De asemenea tradițiile referitoare la îngeri păzitori pot fi aduse în discuție.

Taninu este printre primele nume proprii pe care le-a rostit, cu zâmbetul pe buze, transfigurată de bucurie, undeva în jurul vârstei de un an. Pentru Sofia, Taninu este un personaj cât se poate de real, despre care oferă detalii foarte precise. Toți copiii păstrează aceste amintiri, despre realități pe care le-au trăit înainte de naștere, realități care pentru ei continuă să fie foarte vii.

În condițiile în care un copil a avut parte de o viață intrauterină liniștită, fără evenimente traumatice, în condițiile în care nașterea a fost cât mai naturală și nu au existat complicații, cel mai probabil acest copil își amintește totul și comunică în felul său acea realitate pe care a trăit-o înainte de naștere și la naștere. Iar pe măsură ce crește, va spune povești ce pentru noi adulții vor părea fabulații, însă nimic din ceea ce spune un copil nu poate fi străin de propria lui experiență. Nu are cum…

Copilul își spune povestea nașterii în nenumărate forme

Iar noi părinții putem începe să învățăm să citim semnele. A înțelege cum a perceput copilul pântecul și nașterea ne ajută să descoperim inclusiv detalii despre noi înșine, despre propria naștere și despre felul în care am perceput noi viața intrauterină.

Îmi amintesc că la nașterea Sofiei, la care am fost prezent, am avut senzația clară că “cerurile s-au deschis” – în sensul că am perceput o realitate mai înaltă decât simțeam în mod obișnuit. În termeni psihologici, am trăit o stare de conștiință extinsă, în care am avut sentimentul profund că suntem ființe mult mai mari decât ne credem, că rădăcinile noastre nu sunt materiale, că suntem conștiință în primul rând, iar dimensiunea aceasta în care trăim și pe care o numim lumea noastră este o emanație a ceea ce suntem la nivel esențial. Altfel spus, suntem ființe spirituale care ne credem niște simpli… oameni.

Dar la ce este utilă această conștientizare? La ce ne folosește?

A fi conștienți că suntem mult mai mult decât niște bieți oameni neputincioși, aflați la mâna destinului universal, putând fi striviți precum o insectă într-o fracțiune de secundă, a fi conștienți că noi am ales să ne diluăm energiile cosmice și să ne întrupăm în acest corp aparent firav și supus dispariției, a fi conștienți… ei bine, a fi conștienți de adevărata noastră natură schimbă din temelii paradigma în care trăim.

Cu siguranță poți simți implicațiile enorme care decurg din această conștientizare. Eu vreau să menționez doar una: ne ajută să relativizăm experiența umană. Spre exemplu putem să ne depășim mai ușor frica, orice formă de frică, căci această frică poartă în ea sămânța disoluției corpului fizic. Atunci când avem curajul să pășim prin frică, dublat de conștiența a ceea ce suntem de fapt, ne raportăm diferit la noi înșine, la ceilalți, la natură, la lumea în care trăim. Creăm o lume nouă și ducem o viață nouă!

Închei această introspecție punctând poate cel mai important lucru pe care îl putem face în calitate de părinți și nu numai.

Să aducem lumina conștienței în procesul nostru de devenire

Să facem tot ce putem pentru a avea parte de o concepție conștientă, o sarcină și o naștere conștiente. Și nu o facem doar pentru copil, o facem și pentru noi. Căci acest demers deschide posibilitatea să ne percepem propria concepție, sarcină și naștere dintr-o altă perspectivă. De ce este important să facem asta? Pentru că sursa nefericirii noastre cronice poate fi urmărită până în aceste etape de viață și dincolo de ele. Nașterea și înainte de naștere ne-au marcat în feluri pe care poate doar le intuim, la fel și traumele din copilăria mică. A schimba ceva în felul în care ne amintim (a se citi am interpretat) momentele dificile de atunci poate schimba felul în care ne trăim viața acum.

Foto credit: unsplash.com

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *