Nu există copii agresivi, nimeni nu se naște cu o înclinație naturală către violență. Căci natura noastră este compasiune, frumusețe, bucurie. Natura noastră este luminoasă. În esența noastră suntem înclinați către a face bine, către a împărtăși ceea ce suntem și ceea ce avem cu ceilalți. Către a iubi.
Așa venim pe lume. Cu încredere și cu conștiența faptului că putem orice. Știam asta dinainte… înainte să ne diluăm energiile sufletești și înainte de primul contact cu mama și cu tata. Înainte de concepție. Simțim că putem trăi din plin toată bucuria, compasiunea, frumusețea, toată încântarea de care suntem capabili.
Dar ce se petrece între timp? Cum se face că mulți dintre noi ajungem adulți blazați, cu stimă de sine aproape zero, dominați de frică sau neîncredere? Neîncredere în sine, în lume, în viitor. Ne pregătim pentru ce e mai rău sau ne rupem de realitate.
Ce se petrece? La un moment dat ajungem să credem că nu avem suficiente resurse, că suntem în pericol sau că ceilalți ne vor răul, că este nevoie să ne apărăm de un pericol încastrat în lumea în care trăim. Cândva în copilărie, sau poate mai înainte. Poate în pântecul mamei. Am trăit ceva dureros. Și am tras niște concluzii pripite, așa cum trag toți copiii.
Concluzia cea mai răspândită, la care am ajuns foarte mulți, este că toate durerea pe care am simțit-o a fost din cauza mea. “Sigur am supărat-o pe mama sau l-am supărat pe tata.” „Nu mai primesc laptele matern pentru că eu am greșit cu ceva.” „Eu sunt cauza nefericirii mamei.” Și mă opresc aici, deoarece majoritatea concluziilor sunt variațiuni pe aceeași temă: nu sunt suficient de bun.
Un copil în primii săi ani de viață nu poate percepe faptul că fericirea părintelui depinde și de alți factori, nu doar de el exclusiv. El se vede pe sine și pe mama sa spre exemplu, drept o ființă simbiotică, o ființă cu două aspecte concrete, reale, două persoane distincte, însă o singură ființă. Iar dacă ceva nu funcționează cum ar trebui în acest angrenaj, concluzia sa e una simplă, rudimentară: nu sunt suficient de potrivit și de aia mama nu mă mai iubește.
Ce simte copilul de fapt este durerea rupturii. A unei conexiuni întrerupte, cu mama, cu tatăl, cu un frate sau o soră. O conexiune, o formă de iubire, un schimb de energie, o legătură care dispare fără nicio explicație. În timp, copilul începe să acumuleze frustrare, furie, tristețe pentru că nu mai poate reface conexiunea. Nu mai poate simți acea liniște, pace, bucurie, simplitate, frumusețe pe care le oferă conexiunea autentică. În timp, copilul devine un adult care este mai mereu în căutarea acelei conexiuni.
Toți copiii care se exprimă în moduri agresive, care caută conflictul, care se revoltă aparent fără motiv, devin agitați fără motiv… ei nu exprimă prin acest comportament doar propria durere. Uneori exprimă o tensiune pe care o simt în mediul în care trăiesc. Este tensiunea pe care noi, adulții, o perpetuăm în relațiile noastre. În relația de cuplu, în relația cu părinții noștri, în relațiile de la job, în relații de tot felul.
Când ne întoarcem acasă, în mediul în care copiii noștri cresc și devin adulți, turnăm în acest mediu tot ceea ce am acumulat de-a lungul întregii zile. Poate fi furie, frustrare, poate fi tristețe sau resemnare. Poate fi propria noastră dorință de a retrăi starea de conexiune, sau, desigur, poate fi bună dispoziție și bucurie.
Chiar dacă noi, părinții sau adulții din viața lor nu ne manifestăm agresiv, chiar dacă reușim să mascăm urmele tumultului interior, copiii simt tot. Percep inconștient întreaga noastră zbatere. Și o exprimă ei în locul nostru. Desigur, cel mai mult îi afectează atunci când există convulsii în interiorul relației de cuplu, când simt că lumea lor este zdruncinată. Și, din nou, se simt vinovați pentru asta.
Ce putem face noi atunci când observăm comportamente agresive la copiii noștri?
În primul rând ne raportăm la această situația nu ca la o problemă, sau cel puțin nu ca o problemă a lor. Dacă există o problemă, ea trebuie căutată în interiorul cuplului, la nivelul relației sau nivel personal. Mama și/sau tatăl au nevoie să identifice conflictul din fiecare, care stă de fapt la baza comportamentului agresiv al copilului.
În al doilea rând copilul are nevoie să se simtă înțeles, conținut, susținut, are nevoie de un cadru în care să-și exprime emoțiile sursă, emoțiile din spatele agresivității. Poate fi vorba de tristețe, furie, sau orice altă formă de suferință emoțională. Pentru crearea acestui cadru suntem responsabili noi, părinții.
Agresivitatea pe care o manifestă copilul este o formă de a ne atrage atenția. De cele mai multe ori el indică cu degetul către un aspect interior al părintelui, de exemplu către furia reprimată a părintelui. Desigur sunt și excepții, dar chiar și așa, există o ruptură în relație cu un părinte (sau ambii) și copilul nu poate ajunge la el. Nu se simte ascultat, nu se simte susținut, ceea ce înseamnă un singur lucru: crede că este neimportant.
De aceea mesajul pe care copilul are nevoie să îl audă (și, mai important, să îl simtă) este… ceea ce simți tu contează, ești important, orice problemă ai avea sunt aici pentru a te asculta și susține.
Fotografii: iStock