Iubirea. O forță căreia nu-i poți rezista, căci ea vine din interiorul tău. Este însăși esența a ceea ce ești. Trăire simplă, nedisimulată, naturală, care izvorăște din inima ta. Ce te face să te îndrăgostești, te-ai întrebat vreodată? Ce îți face inima să bate cu putere atunci când urmează să o întâlnești… pe ea, iubita ta? Iubitul tău. Copilul tău. Sau un prieten bun pe care nu l-ai mai văzut demult.
Ceea ce simți în tine atunci când iubești pe cineva nu vine (numai) dinspre celălalt înspre tine, este ceea ce inima ta începe să emită în momentul în care condițiile exterioare sunt realizate.
Desigur nu ai nevoie de condiții exterioare pentru a trăi starea de iubire, pentru a-ți activa inima, dar poate că nu știi asta. Nu ni s-a spus nici măcar că este posibil. Părinții nu ne-au învățat, pentru că nu știau nici ei. Iar la școală nu am fost învățați nimic despre iubire, despre acea sete de conexiune pe care o purtăm în noi, din primul moment în acest corp.
Căutăm iubirea în tot ceea ce facem, în toate relațiile noastre.
Iar relația de cuplu vine cu o promisiune concretă: da, este posibil să trăiești iubirea deplină, să te dizolvi în acea stare de pace lăuntrică, de bucurie intrinsecă, de spontaneitate, seninătate. În acea uriașă deschidere a inimii. Și o perioadă chiar așa trăiești, cufundat în iubire. Este perioada de început, când te simți viu, plin de compasiune, creativ. Împăcat cu tine și cu lumea.
Prin celălalt ajungi, de fapt, la tine, în acel spațiu intim al ființei tale, spațiu pe care îl cunoști din pântecul matern. Cald, bun, primitor. Erai în siguranță, te simțeai binecuvântat. Au rămas în memorie doar vagi ecouri ale acelor vremuri, dar ceva din tine nu poate uita niciodată starea. Sentimentul de a fi acasă.
Această chemare, către acasă, este atât de ispititoare și atât de puternică în tine, încât nu-i poți rezista. Și acesta este motivul pentru care ești în stare să sacrifici orice pentru a ajunge acolo.
Ești în stare să faci oricâte compromisuri în numele iubirii.
Pentru un strop de iubire. Pentru un moment de conexiune cu tine însuți. Iar uneori o faci pentru iluzia întoarcerii acasă. Căci foarte ușor ajungem să perpetuăm relații în care nu ne mai simțim bine, relații care nu ne mai împlinesc, ci mai degrabă ne dăunează. Suntem în anul de grație 2021 și încă aud despre numeroase cazuri de violență domestică și abuz psihologic. Bărbați care nu știu altceva, femei care nu mai pot visa la altceva…
Iar violența domestică ia multiple forme, nu este doar violență fizică. Violența psihică este chiar mai întâlnită din cauză că majoritatea cuplurilor funcționează în virtutea unor mecanisme inconștiente, tipare preluate de la părinți și din societate. Iar aceste tipare conduc, mai devreme sau mai târziu, către relații plate, lipsite de substanță, în care conexiunea autentică a dispărut.
Oamenii rămân împreună pentru că îi leagă multiple forme de atașament, îi leagă o căruță de lucruri pe care le au sau le fac împreună, îi leagă teama de singurătate sau alte forme de frică.
Dar cum se ajunge aici?
Cum este posibil ca ceva înălțător precum iubirea care ne-a adus împreună să se transforme în ceva fad, superficial? Din nou, nu prea știm că se poate altfel. Tot ce știm despre iubire am învățat în primii ani de viață și înainte, de la momentul concepției. Am învățat în mod automat de la părinții noștri despre iubire, am receptat punctul lor de vedere, peste care am adăugat alte păreri, alte perspective, care provin de la cei care au avut un impact asupra vieților noastre.
Am învățat un tipar relațional și-l aplicăm mereu și mereu. Nicio surpriză că o relație nouă nu aduce nimic… nou. După un timp, peisajul devine familiar, suntem în același film. Din nou.
Nu vreau să insinuez că ceea ce au trăit părinții noștri nu a fost autentic. Sau că este lipsit de valoare. Nicio formă de iubire nu este mai prejos decât alta, chiar dacă este o formă parțială, un ecou al marii deschideri dintre un bărbat și o femeie. Ceea ce vreau să evidențiez este că orice “iubire” bazată pe convenție conduce implacabil către suferință, la un sentiment profund de neîmplinire sau chiar pierdere – paradisul pierdut.
Amprenta relației părinților atârnă atât de greu, încât ajungem să ne alegem partenerii de viață plecând de la acest tipar. Din nou, exemplul violenței domestice este cel care îmi vine în minte. Tatăl Oanei Z. a fost alcoolic. Toți bărbații din viața ei s-au dovedit că aveau o apetență către alcool și erau violenți. Singura formă de iubire pe care a cunoscut-o Oana în copilărie era condimentată cu violență. Sau cazul Amaliei T: bărbații din viața ei nu pun băutură în gură, dar majoritatea au fost opresori. Tatăl său, alcoolic, este un model pe care l-a respins, dar niciodată nu a făcut pace cu el, astfel că violența a fost prezentă în viața ei pentru mult timp. Până când? Până când s-a prins de tiparul său de a atrage doar un anumit tip de bărbat.
Cum se poate ieși din acest cerc vicios? Cum se poate sparge tiparul?
Conștiența face diferența 🙂 Conștiența este un proces: a deveni conștient de tipar, apoi a rupe tiparul. În acest proces, aliatul tău este corpul. Iubirea se trăiește în corp, se simte în carnea ta, în oasele tale, se simte în piept. Și se pierde atât de ușor atunci când atenția ta este departe de corp, când te pierzi în tumultul interior al gândurilor tale. Nu poți trăi iubirea alături de un alt om dacă nu îți iubești corpul, dacă nu te iubești mai întâi pe tine.
Poți rupe tiparul chiar acum, în relația în care ești. Importantă este intenția care a stat la baza relației. Doar tu știi dacă ai făcut-o dezinteresat, din iubire, sau dacă ai avut agenda ta secretă. Care este adevăratul motiv pentru care ai intrat (sau ești acum) în relația ta actuală? Ai făcut-o pentru siguranță, ai făcut-o pentru bani, ai ales din frică sau din iubire? Orice ai clădit pe frică are nevoie să moară pentru ca tu să renaști.
Tot ce ai construit pe iubire este durabil.
Orice relație care are la bază deschiderea poate fi oricând revitalizată, chiar dacă nu mai e ce-a fost. Poate trece pe un alt nivel de profunzime, poate atinge adâncimi nebănuite. Și culmi ale extazului, atunci când te deschizi într-atât încât identitatea ta se dizolvă. Când uiți de tine, mai precis când lași deoparte convingerile tale despre cum ar trebui să fie celălalt sau chiar iubirea. Această dizolvare echivalează cu libertatea absolută, cu pacea lăuntrică, cu bucuria autentică. Este iubirea dintre doi oameni care devin zei, căci se abandonează pe sine și descoperă, împreună, unitatea.
sursa foto: pexels.com