Trăim într-o societate de consum. Contribuim la perpetuarea acesteia – poate din inerție unii dintre noi, poate pentru că nu cunoaștem altceva, poate pentru că a devenit zona noastră de confort.
Majoritatea oamenilor trăim la oraș, departe de natură. Acolo, în natură evadăm din când în când pentru a ne reumple bateriile, dar pentru o mare parte dintre noi această evadare este un prilej de a defula toată emoția adunată în vârtejul vieții de zi cu zi.
Satele din România sunt aproape părăsite, mai ales de tineri
Nu toate, dar multe dintre ele da. Tradițiile ancestrale se sting, dispar rând pe rând. Rămâne doar amintirea lor. Căci lumea s-a schimbat, pâinea care se făcea la sat acum câteva zeci de ani nu mai este la fel de bună ca pâinea adusă de la oraș cu mașina (pâine pe care eu nu aș da-o nici la câini).
Oamenii de la sate și-au pierdut inclusiv motivația de a se conecta cu pământul, prin activități tradiționale. Totul pare atât de greu în comparație cu ușurința de a obține rapid din supermaket produse ieftine, însă de calitate mai mult decât îndoielnică. Și toți visează să se mute la oraș, căci viața e mult mai ușoară.
Și chiar așa este. Societatea de consum ne oferă această aparență a unei vieți liniștite, în care nevoile de bază sunt asigurate. Te duci în magazin și îți iei tot ce ai nevoie, nu mai trebuie să muncești de dimineață până seara pentru un blid de mâncare, nu mai trebuie să îngrijești de vaci, oi, capre, păsări, muncă care îți ocupă jumătate de zi.
Pe de altă parte există mișcarea opusă: orășeni care se întorc la țară, în natură. Sunt din ce în ce mai mulți, aduc un suflu nou în satele semi-părăsite ale României. Fiecare are altă motivație însă, fiecare are altă agendă și până la închegarea unei comunități autentice va mai trece ceva vreme.
Nu știu în ce măsură (sau mai precis când) vor învia vechile tradiții prin care oamenii celebrau viața și evenimentele majore din timpul unui an (solstiții, echinocții) sau elementele sau riturile de trecere. Desigur, într-o formă nouă acordată la conștiința acestor vremuri.
Până atunci societatea de consum este aici, face parte din viața noastră. Și mai ușor nu înseamnă mai sănătos. Nu ne face mai fericiți, ba din contră. Nu ne face mai independenți, mai puternici. Iar dimensiunea spirituală, conexiunea cu sursa noastră imaterială este ignorată cu desăvârșire.
Cum s-a ajuns aici?
Exploatând nevoia umană de confort, siguranță, bunăstare. Statele moderne au creat sisteme, dintre care sistemul de educație și sistemul de sănătate joacă un rol cheie în această dinamică socială. Mai ales pentru dimensiunea de parenting.
Din momentul în care copiii au început să fie născuți preponderent în spitale, apoi luați de lângă mamele lor (pentru că asta este procedura), izolați și abandonați în pătuțurile lor, îndopați cu lapte praf după câteva minute de la naștere – ca să adoarmă, să nu facă gălăgie – și-a făcut apariția un nou tip de nevoie în ființa umană.
Este vorba de o tânjire adâncă către ceva pierdut din ființa noastră, precum o bucată de suflet despre care știm că există, dar pe care nu o mai putem accesa.
Este o nevoie artificială, care poate fi evitată printr-o experiență de naștere împlinitoare, atât pentru bebeluș, cât și pentru părinții săi (pe această temă găsești alte resurse, articole și video pe site-ul nostru). Este experiența rupturii dureroase, a separării chiar la venirea pe lume, într-un moment în care simțurile sunt deschise la maxim. Prima impresie a lumii în care venim.
Ce simte un copil abandonat atunci când are cea mai mare nevoie de conexiune, când a ieșit din mediul protector al uterului?
Această nevoie cu timpul devine o gaură neagră
Devine o sete uriașă care poate fi potolită doar prin consum. Sigur că există și alte căi de a vindeca rana aceasta interioară, dar cine ne învață cum? La școală nu învățăm nimic despre emoții, despre impulsurile interioare. Practic nu învățăm absolut nimic despre corpul nostru și resorturile sale. Avem acces doar la o cunoaștere rațională, logică, rece, lipsită de căldura umană. Școala, în loc să ne ghideze în viață și să ne vindeca rana, ne-o adâncește și mai tare.
De altfel, sistemul educațional este pus tot în slujba societății de consum. Scopul nedeclarat al educației este de a ne transforma în consumatori aserviți, în angajați silitori, de a ne uniformiza și standardiza. A ne transforma într-o masă ușor de guvernat.
Acei copii abandonați suntem noi, acei copii sunt părinții noștri. Acei copii sunt copiii noștri. Iar puterea obișnuinței este uriașă. Stilul de viață al părinților noștri devine stilul nostru de viață, bazat pe consum excesiv, nevoi artificiale care sunt acoperite cu și mai multe produse, activități, evadări din viața noastră, vacanțe apăsătoare. Iar mai apoi… poate depresie, sigur boală, medicamente, intervenții chirurgicale… și în final…
Iar copiii noștri parcurg același traseu, imperturbabili în naivitatea lor, același drum care îi conduce implacabil în același loc. Blazarea își face apariția atât de ușor în viața lor. Însă atâta timp cât suntem în viață putem face ceva pentru a schimba acest status quo. Dacă vrem, doar dacă vrem…
Partea frumoasă este că niciodată nu este prea târziu să ne întoarcem la natură.
La propria natură, la ceea ce suntem de fapt. Căci suntem mai mult decât dorințele noastre, deciziile noastre de consum, alegerile, rolurile noastre (părinți, iubiți, bunici, medici, profesori etc.) – suntem sursă, conștiință, suntem ceva imaterial, iar din acest ceva se nasc toate celelalte pe care le-am enumerat.
Sigur că în ultimă instanță nimic nu este greșit în lumea asta.
Nici sistemele, de sănătate, educație, financiare etc., nici viața urbană, nici dispariția vechilor tradiții. Nici măcar ceea ce mâncăm, fie și junk food, nu este ceva rău în esență. Pentru că în fond suntem conștiință, experimentăm în interiorul nostru exact ca atunci când visăm, iar când ne trezim din vis intrăm într-o altă realitate.
Însă putem alege ceea ce experimentăm, ceea ce simțim, ceea ce mâncăm, cum iubim, cum ne bucurăm, cum ne exprimăm.
În ultima instanță, cel mai mare pericol nu vine de la viruși, bacterii, mâncare proastă sau orice alt „rău” din lumea asta. Pentru că toate aceste „rele” nu sunt sursă, sunt efecte colaterale. Sursa tuturor acestora este separarea. Ne simțim rupți de întreg, de atunci de demult, din pântec sau de la naștere când simțeam că suntem una cu mama, una cu lumea. Iar lumea ne-a dat semnale din care am tras o concluzie, că ceea ce simțeam noi era greșit.
Și tot de atunci nu am privit niciodată într-acolo, înăuntru, către acea ruptură. Nu am mai verificat dacă acea concluzie intimă, personală, că lumea este periculoasă, mai este de actualitate. Nu am privit cu ochiul vindecător al inimii, inimă care poate cuprinde orice durere.
A venit însă timpul să o facem.
sursa foto: unsplash.com