| Așteptările sunt o formă de orbire, de stagnare, de stăvilire a fluxului proaspăt și abundent al vieții. De lipsă de conexiune reală cu noi înșine, cu partenerii noștri, cu copiii noștri. Urmărindu-ne așteptările scăpăm continuu printre degete prezentul, ceea ce este. Nu primim ceea ce viața ne oferă, nu primim ceea ce sunt și ne oferă ceilalți prin prezența lor în viața noastră. Când mă aștept ca iubirea copilului meu să arate într-un fel anume, nu pot să simt iubirea pe care mi-o poartă și mi-o arată în felul lui unic. Și de aici până la „nu sunt un părinte suficient de…” sau „copilul meu nu mă iubește” sau „înseamnă că fac eu ceva greșit dacă copilul meu nu îmi îndeplinește așteptările” este un pas mic. Și o lungă suferință prin care ispășesc păcatul de a-mi fi inventat singură păcatele. * * * * * * * Înaintea părerilor, credințelor, sugestiilor, bunelor intenții ale celor din jur să acordăm prioritate suverană propriei noastre simțiri. Să ne simțim propria simțire este cunoaștere adevărată. Conștiență. Minunăție în dar pentru noi înșine, pentru copiii noștri, pentru lumea care suntem noi. * * * * * * * Când ne e greu, ne e greu. Indiferent cât ne spunem că va trece, că trebuie să vedem partea plină a paharului, că de fapt nu ne e așa greu… Când ne e greu, ne e greu. Exact atunci este un moment excelent să ne întrebăm care este sursa reală a greului pe care îl simțim. De unde vine cu adevărat greul pe care îl trăim. Să observăm ce gândim despre greul ăsta. Și să ne întrebăm ce am putea să schimbăm în interiorului nostru – în ceea ce gândim, ceea ce credem, în atitudinea noastră față de ceea ce trăim – pentru a transforma greul ăsta mare într-un greu mai mic. Acest act simplu de a ne duce atenția către astfel de întrebări face ca percepția noastră asupra greului să se schimbe, relativizează greul. Credit foto: Paul Bond – https://paulbondart.com/ |
