Nu prea obișnuiam să chestionez niciun DA pe care îl primeam. Să mă întreb ce se află dincolo de el, din ce spațiu interior al celui care îl rostește se naște, din ce intenție, credință sau așteptare a lui de la mine.
DA-ul a fost mult timp tot ce îmi doream să aud și să primesc, l-am căutat cu orice preț, în orice context și relație.
Pentru că, mulți, mulți ani, doar prin DA-ul altcuiva puteam gândi bun și frumos despre mine.
Fără să am instrumentarul lăuntric, necesar și copt pentru a pătrunde dincolo de formă, nu am putut percepe gânduri meschine, intenții manipulatoare, ego-uri flămânde după adepți și adulare, cuvinte conștient nesincere, adică spatele scenei pe care un DA își juca rolul în fața mea.
La tine cum e, care este relația ta cu DA-ul primit de la ceilalți? Dar relația copilului tău cu DA-ul primit de la ceilalți?
* * * * * * *
Dar relația ta cu NU-ul venit din partea celorlalți, cum este?
Reușești să nu îl iei personal, ca pe ceva ce indică spre tine?
Reușești să îl primești nu ca pe o ofensă, ci mai degrabă ca pe o limită trasată de cel care îl rostește pentru a-și menține spațiul lăuntric, inima și spiritul așa cum îi este lui bine?
Reușești să îl validezi și să îl respecți fără a pune în mișcare gândurile alea care te otrăvesc: e ceva în neregulă cu mine, am făcut eu ceva greșit, nu sunt suficient de…, nu merit…, nu pot și nu o să pot niciodată.
Poți să primești NU-ul ca pe o propoziție completă, fără a dori și aștepta completări, explicații, justificări? Poți respira și trece mai departe cu seninătate, cu inimă ușoară și deschisă pentru următoarea respirație?
Și care este relația copilului tău cu NU-ul venit din partea celorlalți? Este asemănătoare sau diferită de a ta?