Insistența fiicei mele, Sofia, de a se juca de-a bebelușul abandonat, de câteva ori pe zi, m-a făcut să mă întreb către ce aspect interior mă îndeamnă să privesc.
Mi-am dat seama că avem cu toții un bebeluș abandonat în noi înșine. Părinți sau nu, tineri sau bătrâni, bunici chiar, purtăm în noi un bebeluș (abandonat).
Cu toții am fost bebeluși, cu toții am trăit o formă de abandon. Poate chiar din primele clipe după naștere, în maternitate, poate mai târziu.
Din această perspectivă suntem o lume de bebeluși abandonați deveniți adulți deconectați de universul nostru interior, din teamă de a nu simți (din nou) angoasa bebelușului abandonat.
Și nimeni nu ne-a spus că tot ce avem de făcut este să ne aplecăm cu iubire și respect către bebelușul nostru interior, să privim plini de compasiune către ceea ce am fost pentru a ne trăi viața. Plini de compasiune, acum, cu tot ceea ce este.
Trebuie precizat că niciun părinte nu dorește să-și abandoneze copilul. Nici părinții noștri nu au făcut-o în mod voit sau conștient. Societatea, educația, obligațiile, credințele colective ne ajută să luăm decizia de a ne lăsa copiii de foarte mici în grija altora. Creșele, grădinițele, chiar și școlile primare sunt pline de copii care nu-și doresc să fie acolo. Dacă le-am cere părerea am obține un răspuns scurt și răspicat: Nu!
Toți părinții ne dorim ce este mai bun pentru copiii noștri, dar facem ceea ce putem. Nimic mai mult, nimic mai puțin.
Și putem mai mult pe măsură ce devenim mai conștienți: de noi înșine, de natura umană, de lumea în care trăim. De impactul uriaș pe care îl avem noi adulții asupra copiilor noștri. Cunoscând asta, înțelegând adevărul, care părinte ar vrea să rămână așa, fără să schimbe nimic în viața lui?
Photo by Hush Naidoo Jade Photography on Unsplash