Ne-am dorit atât de mult ceva, demult, când eram copii sau adolescenți. Dar cu timpul, acel ceva a devenit imposibil de atins. Cu timpul ne-am resemnat.
Aceste visuri (sau visări) nu dispar în neant. Nu rămân cuminți sub preș, acolo unde le-am exilat.
De cele mai multe ori le proiectăm asupra copiilor noștri. Le aruncăm lor în cârcă. Uneori îi forțăm să creadă că sunt propriile lor vise. Trăim cu iluzia că ne vom împlini… prin ei.
Dintre ei câțiva se revoltă, cei rebeli. Cei docili se supun. Dar când visul devine realitate, dacă devine realitate, satisfacția e de scurtă durată.
Și atunci… orice ne-am dori pentru copiii noștri, să ne dorim în termeni de iubire, împlinire, sănătate, armonie în viețile lor. Și mai puțin în termeni de carieră, performanță, avere.
Căci altfel, viața noastră (și apoi a copiilor noștri) este o perpetuă alergare după himera micilor plăceri…
Alergăm după plăcere și ne ferim de durere
Căutăm fericirea mereu înafara noastră, în obiecte, activități, relații.
Suntem dependenți de un stil de viață consumerist, de zona de confort, de călduț. Mai mereu suntem convinși că ceva ne lipsește… dacă am avea parte de acel ceva, am fi cu adevărat împliniți.
Catalogăm drept bun tot ceea ce ne place și respingem ceea ce nu ne place sau tot ceea ce ne produce frică.
Mai mereu, nu tot timpul. Avem și momentele noastre de claritate, de percepție fină, pătrunzătoare. Acestea sunt momentele în care ne (re)amintim că… întreaga realitatea pe care o trăim este plasmuită de imaginația noastră debordantă.
Coeficientul de genialitate și blazarea
Toți copiii se nasc cu capacitatea de a-și împlini potențialul maxim. Au acces la tehnologia de a transforma în realitate orice vis. Orice își doresc.
Este ceea ce au numit cercetătorii coeficient de genialitate. Coeficient ce poate fi măsurat. Reflectă gradul de încredere în propria persoană și, desigur, stima de sine.
Trist este că, până la vârstă de 10-12 ani, doar unul din zece mai păstrează ceva șanse de a-și împlini visurile cele mai mărețe. Restul se resemnează, se mulțumesc cu firimituri…
Cine poartă responsabilitatea acestui fenomen? Educația. Școala. Și noi, părinții, cei care ne conformăm sistemului, căci nimic nu ar fi posibil fără acordul nostru.
Cu toții am parcurs același traseu, am avut fix același parcurs. Acum știm însă, acum avem informația. Așa că putem face altfel pentru copiii noștri!
O schimbare pentru copiii noștri nu este atât de grea precum pare. Pare grea căci implică schimbarea propriilor noastre convingeri și credințe. Dar aceste credințe sunt doar… gânduri.
Photo by Muneer ahmed ok on Unsplash