Din când în când este minunat să pășim înafara rolului de părinte. Să ne privim copiii dinafară. Din exterior, ca și cum nu ar fi copiii noștri… ca și cum nu ar fi copii.
În ultimă instanță nici nu sunt copii. A fi copil este doar un rol, o identitate. La fel ca rolul de părinte. O identitate este ceva temporar, este ceea ce alegem să fim, pentru un timp. Dacă alegerea este făcută în mod conștient. Dacă nu – atunci când ajungem să credem că suntem cu adevărat părinți (adică ne identificăm complet cu rolul de părinte) – atunci inevitabil apare și suferința, pentru noi și pentru copiii noștri.
Așa că… să-i percepem drept ceea ce sunt de fapt. Oameni și mai mult decât atât! Ființe mărețe, curajoase, puternice. Ce ne-au ales să-i însoțim în aventura cunoașterii de sine. Iar această însoțire nu înseamnă că știm mai bine, că suntem mai pricepuți. Înseamnă să-i întâmpinăm cu inima larg deschisă, să le fim alături, înseamnă să-i auzim când ne cheamă, să-i sprijinim când le este greu. Să-i simțim dincolo de cuvinte. Pe scurt să-i iubim!
Această perspectivă proaspătă le face bine. Ne face bine. Această perspectivă ne plasează pe poziții de egalitate, ne ajută să înțelegem că doar corpul unui copil este „mic”. Nu și ceea ce sunt.
Ca să înțelegem pe bune ceea ce sunt ei, copiii noștri, este important să privim în interiorul nostru. Să investigăm cine suntem noi. Să privim adevărul, făcând abstracție de tot ceea ce știm despre noi și despre lume.
Să dăm deoparte ceea ce credem că știm despre noi. Cine credem că suntem. Și dând la o parte strat după strat, aruncând coajă după coajă, la final rămâne ceea ce suntem de fapt.
Este o întrebare retorică aceasta: Cine sunt eu? Și totuși o întrebare pe care să ne-o repetăm mereu, să ne ținem mintea preocupată, curioasă, precum un detectiv care nu renunță până nu descoperă adevărul.