O imensitate lăuntrică de înțelepciune

Există în noi o dimensiune a Pântecului.

Un regat suveran al Pântecului.

Ca un nemărginit labirint nu al rătăcirii, ci al descâlcirii. Care ne conduce din nevăzut către descuierea unor tărâmuri interioare așa de largi precum tot ceea nu știm și nu putem cu mintea pătrunde.

Căruia nu îi putem porunci, pe care nu îl putem supune prin antrenamentul vocii și al voinței poruncitoare. 

O zeitate a Pântecului. 

Care pe noi ne servește, onorându-ne umanitatea în corp de femeie. În forma ei senzuală de carne și râuri lunare de sânge, în superputerea ei de a fi albie pentru ceea ce nu poate fi văzut și pus în cuvinte, în putința ei crezută imposibilă de a da naștere din însămânțarea unui singur gând.

În a cărei invitație putem pătrunde doar prin dezvăluiri de sine mature, de o conștiență mai cuprinzătoare. 

O imensitate lăuntrică de înțelepciune a Pântecului. 

Care păstrează încuiat ceea ce nu suntem încă coapte să gustăm fără a ne otrăvi inima. Și care ne descuie, prin magii de sacră finețe, drumul către nemaitrăitul care ne simte, de-acum, și dornice și pregătite să-i fim nu doar mame, ba și fiice. 

Un arhivar atemporal al uriașei și plinei de semnificație experiențe a Pântecului nostru genealogic, a Pântecului neamului nostru, al Pântecului Pământei-Mamă. 

Pe care îl purtăm înăuntru. 

Deloc doar o metaforă.

Un tainic cifru ce face să cadă lacăte ce ne țin splendoarea în margini strâmte. 

Un nume pe care nu l-am căutat prin eforturi de gândire, care nu este un concept studiat, un giumbușluc al suprafeței limbajului. 

Care a venit spre mine, așa cum a venit în vis și numele fetiței căreia îi sunt acum mamă. 

Un ParCurs terapeutic.

O incursiune spirituală.

O punte între văzut și nevăzut ca trăire conștientă în corp de femeie. O deschidere prin onorare. A dimensiunii, a regatului, a zeității, a înțelepciunii propriului nostru Pântec. 

Poate că dorul ne cheamă la întâlnirea cu propria frumusețe.

Frumusețea de dincolo de ceea ce am crezut a fi începutul și sfârșitul nostru. 

Frumusețea ascunsă în misterul concepției, al perioadei noastre intrauterine, al călătoriei noastre înspre propria naștere. 

Frumusețea țâșnindă din binecuvântata semnificație a separării, a inevitabilei și necesarei rupturi mamă-fiică. 

Frumusețea aducătoare de împuternicire ce vine din perceperea în mod direct a da-ului pe care l-am spus vieții, cu mult înainte de data nașterii noastre biologice. A rolului nostru de participant activ la contractul sacru cu numele Viață.

Frumusețea căreia îi deschidem calea în propriul corp, în propria inimă, în propria viață atunci când declanșăm înăuntru putința de a ne trăi pragurile și trecerile ca o lăsare plină de încredere în îmbrățișarea magicului. 

Dorul și frumusețea. 

Ca prezențe, ghizi și trepte în Pântecul Meu, Pântecul Lumii.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *