Experiența ne-a învățat să ne ferim de durere și să căutăm plăcerea. Părinții noștri făceau la fel, toți adulții din jurul nostru la fel.
Acest mod de a trăi pare natura existenței încarnate.
Descoperim însă, pe măsură ce dobândim claritate și armonie interioară, că plăcerea și durerea sunt două fațete ale aceleiași monede. Nu se poate una fără cealaltă…
Însăși căutarea plăcerii este dureroasă.
***
Conștiența de sine înseamnă cunoașterea directă a adevărului. Răspunde la întrebarea cine sunt eu.
Copiii se identifică cu corpul. La început. Apoi se delimitează chiar și de corp, mai ales dacă, undeva prin adolescență sau mai târziu, ajung să-și judece corpul într-un fel sau altul.
Iar apoi, în viața „adultă” își cimentează idea că ei sunt cineva, o identitate bazată pe câteva idei despre sine, corp și memorie, care nu este altceva decât o selecție subiectivă a evenimentelor trecute.
Cu toții trecem prin acest proces, este natural. Iar atunci când identitatea noastră nu ne mai aduce bucurie, ceva din noi ne îndeamnă să pășim pe calea conștienței.
Conștiența este drumul înapoi, la sursă. Către ceea ce suntem dincolo de orice identitate. Către adevărata bucurie. Adevărata liniște. Adevărata iubire.
***
Copiii sunt preocupați de exterior. Învață despre lume, oameni, relații ducându-și atenția înafară. Este procesul firesc.
Pe măsură ce înaintăm în vârstă, nu devenim automat înțelepți.
Înțelepciunea se construiește pas cu pas, din experiențe și abia când începem să nu mai dăm vina pe ceilalți pentru eșecurile noastre. Abia când ne percepem drept sursa tuturor experiențelor de viață.
Altfel, rămânem tot copii, din punct de vedere psihologic. Chiar și la 80 de ani.
Photo by Marek Piwnicki on Unsplash