Părinții noștri trăiesc în noi. La fel frații și surorile, bunicii și străbunicii. Fiecare are vocea lui, mai clară sau mai ștearsă, răspicată sau șoptită.
Fiecare voce este o poveste. O poveste despre naștere și moarte, despre plăcere și durere, putere și încredere. Despre iubire, mai ales despre iubire, în toate imaginile sale. Iubire neîmpărtășită, iubire pierdută, iubire idealizată…
Toate acestea se împletesc cu povestea personală. Temele sunt aceleași. Diferă doar nuanțele, formele. Cât de mult am iubit, cât de tare a durut. Cât de frumos ar fi fost dacă făceam altfel atunci…
Tu te-ai întrebat vreodată ce ai fi fără povestea vieții tale? Ai mai fi oare ceva? Sau cineva? Fără părinții tăi, copiii tăi, toți oamenii din jurul tău? Fără realizările tale în viață, cine ai fi?
Fiecare om este o poveste. Un joc de lumini și umbre, proiectat pe marele ecran al existenței. Până când își ia inima în dinți și privește dincolo de poveste. În spatele proiecției.
Iar acest moment în care ne dăm seama că toate filmele în care am jucat vreodată, toate scenariile pe care le-am citit, toate rolurile pe care le-am jucat nu sunt decât imagini proiectate pe marele ecran al conștiinței… este marele moment al trezirii. Momentul de grație în care lumea – așa cum ne-o închipuiam – colapsează în interiorul nostru.
Renaștem. Ne vedem înafara lumii, ca sursă absolută a tot ceea ce putem percepe. Începem să trăim pentru prima oară la maximum de amplitutine a respirației. Viața începe acum, iar trecutul nu apare decât ca un nor de amintiri nestructurate și lipsite de substanță. Este ca atunci când ne trezim dintr-un vis și ne dăm seama… că nu a fost decât un vis.
Totul se schimbă atunci când ne mutăm centrul de atenție de la lume la noi înșine. Percepția nu se mai găsește sub presiunea gândirii haotice și a emoției, sub greutatea trupului cu care ne-am identificat. Percepția este limpede, inima deschisă. Gândirea ca un fluviu viu. Bucuria plenară, autentică.
Totul se schimbă atunci când lăsăm în urmă povestea și începem să trăim!