Spiritualitatea nu este despre a ști cât mai multe lucruri – chestii deștepte, spirituale. A învăța diferite comportamente și reacții, așa zis spirituale, și a le reproduce mecanic, a le scoate din arsenalul tău atunci când situația o cere. De exemplu în cercul tău spiritual de prieteni, acolo unde te validezi prin părerea celorlalți. Sau în spațiul public, pe Facebook, Instagram etc.
Nu este despre a citi cărți de spiritualitate. Oricum nu ți-ar ajunge o viață să le citești pe toate. Puține sunt cărțile bune și sunt bune pentru a sedimenta experiența – dacă ai trăit ceva ce greu poate fi pus în cuvinte – pentru a veni cu perspective asupra inexprimabilului. Trăirea spirituală este însă dincolo de limbaj, dincolo de cuvinte. Foarte puțini autori au reușit de-a lungul timpului să se apropie de adevăr, prin limbaj. Adevărul poate fi evocat, prin metafore – crâmpeie rupte din realitatea imposibil de pus în cuvinte.
Spiritualitatea nu este despre bine și rău. Adică despre a da bine și a nu arăta niciodată adevărul gol goluț despre tine. Despre a afișa poleiala și a ascunde bubele, mucegaiul și noroiul. Nu este nici măcar despre a tinde către bine și de a exclude răul din viața noastră. Oricum binele și răul nu sunt decât născociri ale minții speriate de durere și ahtiată după plăcere. Viața nu este nici rea, nici bună. Un om nu este doar rău sau doar bun. El este așa cum este.
Spiritualitatea nu este despre a trăi în lumină și a fugi de întuneric. Doar gândirea noastră se teme de ceea ce nu cunoaște, de întuneric, de apele adânci ale inconștientului. Nu există nici oameni care ne pot face rău prin energia lor, fără intenție. Poate ai auzit în diverse contexte că anumiți indivizi ar avea o energie negativă și că e bine să ne ferim de ei. Este propria judecată care ne face mai mult rău, dublată de convingerea că ceva ni se poate întâmpla din cauza lor. Este un soi de închidere la mijloc în fața realității vaste care ne înconjoară. Atât lumina, cât și întunericul, se regăsesc în fiecare ființă umană. Atunci când nu recunoaștem întunericul din noi, nu ne putem bucura plenar de lumină.
Spiritualitatea nu este nici despre vindecare. Doar despre vindecare… Vindecarea este o consecință naturală, firească, o revenire la normalitate. Dincolo de bine și rău, de conflicte interioare și războaie, dincolo de concepte și de convingerea că spiritualitatea trebuie să arate într-un fel sau altul, dincolo de orice idee despre lume și oameni, dincolo… este spațiul sursă din care curg toate. Vindecarea este de fapt o vindecare de exces de gândire, o re-echilibrare prin simțire.
Spiritualitatea nu ține de religie. Nu este despre îngeri și demoni, arhangheli și sfinți. Spiritualitatea devine religie atunci când oamenii nu mai au acces la trăirea spirituală și o transformă în dogmă. Dogma este spiritualitate deposedată de conexiunea cu adevărul și este o creație exclusiv mentală, o teorie despre dumnezeu și om, o încercare de a descrie cu ajutorul conceptelor ceea ce au trăit în trecut marii mistici. În interiorul religiilor lumii apar însă oameni care au acces la trăirea spirituală, însă majoritatea sunt marginalizați de instituțiile ce reglementează dogma (vezi Man of God, cel mai recent film pe această temă).
Spiritualitatea nu este nici terapie. Terapia este încercarea de a repara ceva ce este stricat. Însă tu nu ești stricat și nu ai fost niciodată. Nu ai nevoie să repari nimic, decât să îți reamintești adevărul și să trăiești în conformitate cu acest adevăr.
Spiritualitatea este despre percepție. Este capacitatea de a trăi și lua decizii în acord (și) cu ceea ce simți, nu doar cu ceea ce crezi. Este conexiunea profundă cu spiritul, cu întregul. Este esența a ceea ce suntem. Este trăirea plenară a acelui sentiment de a fi, înainte de orice altceva, înainte de orice mișcare în interiorul conștiinței. Este percepția clară a Sinelui și a creației sale – Lumea.
Într-un fel totul este spiritual, chiar și ceea ce numim materie. Diferența apare în ochii privitorului. La fel cum grația, frumusețea, splendoarea se nasc în ochii privitorului. Este nevoie doar să-ți lustruiești lentilele, să-ți antrenezi vederea pentru a distinge dincolo de formă. Pentru a străpunge ceața groasă a iluziei și a spulbera aparențele ce te înconjoară.
Există o atracție irezistibilă către centrul ființei. Către a fi în contact cu Sinele. Cu ceea ce ești. Această atracție te împinge să te descotorosești de tot ceea ce nu-ți aparține, de fals, de neadevăr. De iluzie. Singura cale către Sine este să arunci la gunoi tot ceea ce nu ești, mai precis toate ideile pe care ți le-ai făcut despre tine.
Nu uita, ceea ce crezi despre tine, oricât de spiritual ar fi, nu este adevărul. Este doar o interfață între tine și adevăr. Oricât de elevată ar fi această idee despre natura ta spirituală, oricât de înaltă ar fi perspectiva ta, în ultimă instanță este doar un filtru pe care îl plasezi între tine și ceea ce este real. Singura cale să cunoști sinele este… să fii acesta.
