Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; e inima noastră. Am înțeles că un om poate avea totul neavând nimic, și nimic având totul.
Asta zicea Mihai Eminescu, un om care a fost în contact cu dimensiunea subtilă a existenței. Cu ceea ce nu se vede.
Experiența de conștiință extinsă pe care o numim uneori Dumnezeu este o stare de ființare, o stare care este din ce în ce mai accesibilă nouă tuturor. Este posibilă pentru oricine vrea să iasă din lumea pământului plat, discul pe care se învârte întreaga sa viață, precum o placă care se reia la nesfârșit.
Adevărul este însă mult mai larg decât suprafața plană a discului: paradisul este aici. Ne înconjoară, ne inundă retina. Încearcă din răsputeri să intre în viața noastră. Este pretutindeni unde există o ființă capabilă să-l recunoască.
Pâmântul sferă ce conține totul, Pământul paradisiac își face simțită prezența atunci când îi dăm atenția cuvenită. Când ne mutăm atenția din plan către sferă, aceasta devine instantaneu accesibilă pentru a fi trăită, experimentată. Inima este poarta.
Cu toate acestea, sunt atât de puțini oameni care simt și trăiesc (ca) în paradis. Preferă lupta, conflictul, separarea. Preferă planul cu două dimensiuni, dualitatea cea de toate zilele. Este o alegere ce se întemeiază pe ideea de separare – suntem diferiți, lumea e diferită de ceea ce sunt eu. Identitatea omului este clădită pe separare.
Într-un fel ne hrănim din această separare. Ceva din noi se hrănește cu dramă și refuză sistematic liniștea, tăcerea, iubirea… Întregul. Paradisul.
Ce este acel ceva? Sau cine?
Este chiar planul pe care ne petrecem timpul, adică mintea. Avem mintea cu nenumăratele sale subtilități, dar avem atât de puțin. Eminescu a zis că nu avem nimic.
Și totuși inima… inima este poarta către a fi totul. A avea acces la tot ce poate fi trăit.
Photo by Susan Wilkinson on Unsplash