Omul care este acordat cu sine își găsește ușor locul în această lume, căci el știe că lumea nu este altceva decât propria sa creație.
Nu se luptă să schimbe realitatea în care trăiește, căci îi vede perfecțiunea.
Nu are pretenția că face ceva anume, căci vede cum toate se fac de la sine, fără a fi nevoie de al său efort.
Vocația sa, relațiile sale, copiii săi… toate acestea sunt expresii a ceea ce este și nu le simte ca fiind „ale lui”.
Iar „a fi părinte” este o frumoasă însoțire a copilului care a fost cândva (și el la rândul său) în marea călătorie de re-aducere aminte.
Omul centrat în sine sfințește locul. Încrederea, deschiderea, frumusețea, iubirea sunt atributele sale. El nu încearcă să teoretizeze despre lume și existență, căci lumea, existența curg din sine.
Oricât am încerca să descifrăm realitatea nu o putem face. Oricât ne-am strădui să descriem adevărul, efortul este inutil.
Cuvintele sunt prea sărace, limitate, insuficiente. Adevărul este magic, iar mintea nu acceptă magia.
Adevărul despre “ceea ce suntem” nu poate fi pătruns cu ajutorul gândirii deoarece gândirea este o mică parte din acest adevăr. O fărâmă magică.
La fel de magice sunt stările adânci ale ființei. Sau cele înalte. Pe care le putem doar simți. Cele fără de nume.
Spre exemplu, atunci când iubești nu ai nevoie să știi de ce. Atunci când te bucuri nu-ți trebuie explicații. Atunci când ești în simțire, nu ai nevoie să teoretizezi despre ceea ce simți deoarece ești în contact direct cu adevărul.
Omul sfințește locul!
credit foto: UNSPLASH