Când suntem copii construim ziduri de apărare. Ne protejăm împotriva emoțiilor copleșitoare, pe care nu știm cum să le gestionăm. De multe ori este prea mult, de multe ori este prea dureros. În primii ani de viață avem nevoie de aceste ziduri.
Abandon. Respingere. Neadecvare… și multe alte emoții – toate ne îndeamnă să clădim fortăreața în care ne așezăm pentru tot restul vieții. Cumva, ajungem ca în acei primi ani de viață să tragem niște concluzii brute despre lumea care ne înconjoară.
Astfel că, adulți fiind, ne trezim într-o fortăreață care… nu mai este necesară. Nu mai este necesară deoarece avem acces la toate uneltele interioare prin care ne putem administra cu succes emoțiile. Totuși, preferăm să rămânem mult timp aici, în spatele zidurilor. Aceasta este realitatea pe care o cunoaștem, zona de confort, spațiul de siguranță pe care l-am creat atunci demult.
Acest spațiu de siguranță devine atât de familiar și căutăm să revenim mereu și mereu în fortăreața noastră interioară, unde ne simțim la adăpost. Oamenii pot fi perisuloși, putem suferi. Aceste idei rămân, iar realitatea din viața noastră face tot posibilul să se alinieze cu aceste convingeri.
Fortăreața este Ego. Ego încearcă să ne apere în continuare. Chiar dacă multe pericole sunt imaginare. Acesta este mecanismul prin care fortăreața devine închisoare. Închisoare pentru că ne limitează dramatic experiența de viață. Ne limitează libertatea de mișcare, alimentează neîncrederea în oameni și existență, aduce mai multă nefericire decât experiențe luminoase. Creează închidere.
Iată cum ceea ce era menit să ne protejeze devine un obstacol în calea bucuriei. În calea bunăstării, a armoniei, a păcii interioare ce are drept sursă încrederea în existență. Când ne dăm seama de acest lucru, ne dorim eliberarea. Vrem să dărâmăm zidurile fortăreței în care ne-am așezat.
Dărâmarea zidurilor este procesul prin care ne eliberăm din închisoare. Se mai numește proces de transformare psiho-spirituală sau, pur și simplu, trezire. Trezire la o realitate mai generoasă. Este deschidere către experiențe noi și către orizonturi nelimitate de convingerile copilului.
Procesul de trezire poate fi mai lent sau mai rapid. Este însă ireversibil. Nu ne mai putem întoarce în spatele zidurilor groase, decât, poate, pentru scurte perioade de timp. Din obișnuință. Când ne dăm seama din nou că am revenit în zona de confort, reîncepem munca de dărâmare a zidurilor închisorii personale.
Munca aceasta este însoțită la început de un efort (de strunire a atenției) deoarece implică observarea acelor convingeri ce stau la temelie. Fundația este clădită din credințe neinvestigate, de idei cimentate. Acestea au nevoie să fie văzute, investigate. Iar când nu le mai bagi în seamă, când începi să nu mai crezi în adevărul pe care îl promovează, fundația începe să se erodeze.
Momentul în care zidurile cad, fortăreața se prăbușește este clipa eliberării tale. Respiri aerul proaspăt al libertății interioare. Este un moment ce merită celebrat.
Sursa ilustrații unsplash.com