Toți ne-am aruncat prin portalul concepției în apele intrauterine, toți am trecut prin nașterea în această viață, toți am traversat o copilărie. Din invizibil până la cei care suntem azi – magia magiilor.

Și în tot acest timp am simțit. Tot ce am trăit. 

Nu ne amintim cam nimic din pântecul mamei, din timpul nașterii noastre, am uitat multe din detaliile copilăriei noastre. Corpul nostru însă nu a uitat nimic. Totul este stocat aici, până la nivel celular. Tot trecutul nostru ne locuiește chiar acum. Carnea ni-l vorbește, oasele ni-l cară, inima ni-l pulsează în bătăile ei. Fiecare am arhivat în corp toată durerea pe care am trăit-o înainte de a fi deprins limbajul, înainte de a fi devenit iscusiți în ale conceptelor și  rațiunii. Am îngropat-o în uitare. Rana.

Neputincioși, în totală dependență de exterior, de mama, de părinți, de mediu. Să închidem porțile percepției pentru a nu mai simți durerea a fost mecanismul necesar pentru salvarea noastră. Am câștigat o necesară supraviețuire, ne-am anesteziat total simțirea. Dar toată trăirea deja trăită – și potențialurile încă nemanifestate – a rămas împietrită înăuntru. Într-un corp de bebeluș, într-un corp de copil, în corpul pe care azi îl numim al nostru. 

Cea mai timpurie parte din noi – Copilul Interior – ne locuiește și ne va locui mereu, parte din noi.
Rana lui – indiferent dacă poartă amprenta abandonului, a respingerii, a abuzului, a ne-apartenenței, a oricărui greu – poate fi vindecată prin conștiență.

Potențialurile, visurile, darurile lui pietrificate pot fi eliberate prin conștiență.

Bucla cere transcendere, viața din noi se vrea trăită. Toate căutările și zbaterile noastre după asta tânjesc.